03 oct. Învățarea și relația părintelui cu propriul copil

            Despre învățare la copil, se poate scrie mult.

Dar din tot ce se poate spune, ce este relevant pentru un părinte atunci când își dorește ca al său copil să beneficieze de cele mai bune strategii de învățare?

            Este importantă oare doar dorința părintelui sau contează și motivația copilului?

            Există înțelegere din partea părintelui pentru al său copil, atunci când acesta are greutăți în a-și însuși informații noi ce țin de disponibilitatea și nu de capacitatea sa de a învăța lucruri noi?

            Este părintele interesat să înțeleagă importanța conectării, a implicării sale directe în relația cu copilul său?

            Aș putea continua lista acestor întrebări, dar este important ca acestea să vină din interiorul fiecărui părinte și să încerce să găsească răspunsuri pertinente pe care apoi să le folosească în conduita sa, în relația cu propriul copil.

            Atunci când apelăm la profesioniști pentru a corecta un anumit comportament al propriului copil ar fi bine să ne gândim dacă în acel comportament nu se oglindesc propriile noastre greșeli?

            Ar fi mai important să ne cunoaște bine, să ajungem să ne înțelegem și să ne iubim pe noi încercând să ne acceptăm așa cum suntem. Dar dacă identificăm comportamente care pot crea conflicte și deveni mai târziu toxice în interiorul propriei familii, este important să înțelegem că putem  apela la sprijinul specialiștilor în domeniu.

            Știu, majoritatea părinților sunt circumspecți atunci când vine vorba să apeleze la psihologi sau psihopedagogi.

            ”Ce să mă învețe aia pe mine? Știu eu mai bine ce e trebuie să facă copilul meu!”

            Așa cum am mai spus, copilul prin comportamentul său oglindește comportamentul părinților săi.

            Deci, ce fel de părinte crezi că ești?

Ai dori ca al tău copil atunci când va ajunge la maturitate să nu fie capabil să se descurce singur, pentru că în copilăria sa ai fost foarte permisiv cu el și l-ai făcut să înțeleagă că niciodată greșelile pe care le face nu sunt vina lui, că el nu trebuie să-și asume responsabilitățile propriilor acțiuni.

Sau poate că ești genul autoritar care consideră că tot ceea ce dorește să facă propriul copil, trebuie să aibă permisiunea ta, fără ca vreun moment să îți pese ce își dorește cu adevărat. Iar atunci când va deveni adult să se transforme într-un rebel sau să ia poziția ghiocelului, pentru că din copilărie stima sa de sine a fost călcată în picioare de propriul părinte.

Deci, revenind la învățare, ce ne-am dori ca propriul nostru copil să învețe?

Suntem niște ascultători activi ai propriilor noștri copii sau ei se transformă încet și sigur în viitori adulți defecți, datorită  comportamentelor nocive pe care le-am considerat potrivite de-a lungul anilor copilărie lor.

Învățarea este plăcută atunci când copilul o face cu plăcere și simte că tot ceea ce a acumulat poate să-i folosească chiar și în interiorul familiei.

Ce argument mai bun poate avea un copil, pentru învățare, dacă nu să-l demonstreze propriei familii, care înțelege să-l aprecieze și să aprecieze efoturile susținute în atingerea acelui rezultat.

Învățarea este rezultatul relației dintre părinte și copil.

Deci, învățarea poate fi plăcută, dacă familia îi este alături copilului și îl ajută să înțeleagă că tot ceea ce acumulează îi este util chiar și în prezent.

Acolo unde această relație nu este funcțională, este indicat să apelați la sprijinul unui psiholog sau psihopedagog, după caz.

Florin Pap